ApeRider o idee bună implementată execrabil

Când am auzit prima oară despre ApeRider m-am bucurat foarte mult că începem să adoptăm și în România un sistem de bike share pe care l-am folosit cu plăcere la Berlin.

idea e simplă.  Intri în aplicație, localizezi bicicleta, scanezi codul de pe ghidon, pedalezi până unde ai nevoie și plătești automat cursa cu cardul. În plus nu te condiționează să o lași în stații anume, așa cum se întâmplă cu I love Velo, dar ai niște parcări virtuale special desemnate pe harta virtuală.

Mai mult decât atât, bicicleta folosită e un Pegas, îți mai faci o idee despre cum merge, poate vrei să cumperi una proprie și personală.

Aplicația a fost lansată pe 12 mai și de atunci tot e în variantă BETA. Tot de atunci am mers de câteva ori cu bicicleta, cât să mă declar mulțumită de ride, însă am decis să renunț la ea. De când am aplicația de bicicletă, am mers kilometri întregi PE JOS în căutarea bicicletelor care apar pe hartă. Pur și simplu nu există. Am făcut drumul Moșilor – Romană de atâtea ori pe jos și când am găsit biciclete, deseori erau blocate și inutilizabile.

Ideea e simplă. Ai nevoie de bicicletă. O localizezi pe hartă, o iei și pleci în treaba ta. În practică însă timpul devine o melasă vâscoasă care pare că stă în loc. Cauți ca hăbăucul bicicleta. Te holbezi în locul în care e semnalizată pe hartă, dar în realitate nu-i. Găsești una și petreci 20 de minute la telefon în call center ca să o deblocheze și apoi afli că de fapt e stricată. Și toată bucuria pe care ai fi putut să o ai se transformă într-o mare de spume.

Adio, ApeRider! Ai fost o idee excelentă, implementată românește și am ajuns aici.

 

 

 

Hibridul nu merge a la long

V-ați uitat în ultima vreme pe anunțurile de joburi? Eu o fac constant și nu încetez să mă minunez de cerințele din job description.

  1. Vrem un copy, care să facă și niște social-media – că doar tot texte sunt- să răspundă la comentarii pe Facebook și evident, un plus ar fi să știe și niște design.

2. Vrem un strateg care să gândească tot de la A la Z și după aia. ca să nu mai plătim noi și promoter, ce ar fi să și implementeze propria campanie?

3. Vrem un intern care să ne facă și cafea, să ne ia hainele de la curățătorie și să aibă grijă să avem și bilete la meciul din weekend.

Bă, băieți, dar nu mai bine vă luați voi un robot? Sau vă temeți că Inteligența Artificială se va revolta după toate sarcinile care depășesc nu domeniul de competență, ci jobul pe care il aveți în contract.

Next time când vine șeful tău la tine să te pună să faci ceva ce nu are legătură cu treaba pentru care ești angajat, evident că il poți ajuta. Ai însă grijă. Sunt rare cazurile în care nu va începe să abuzeze. Și va fi mult mai greu să spui ulterior nu.

 

Sexul vs Barza, singura educație sexuală de calitate la care aveți acces

Mai întâi niște statistici:

  • 26 de mii  de minore au devenit mame anul trecut
  • cei mai mulți tineri din UE care se îmbolnăvesc anul cu HIV și Sifilis sunt români
  • avem cele mai multe avorturi înregistrate la fetele sub 18 ani din UE
  • educația sexuală în România a devenit controversa anului

 

Tema e pusă pe tapet din 2018 și bagă dracii în Biserica Ortodoxă. Obișnuit cu prozelistimul, BOR-ul iese în weekend cu următoarea declarație:

Copilul are nevoie de Educație cu majusculă și nu de educație sexuală intensivă. Nu trebuie să absolvim cursuri de Kama Sutra ca să fim oameni normali.

Mai mult, confruntat cu datele de mai sus, purtătorul de cuvânt al BOR spune că nu ne confruntăm deloc cu un fenomen, ci doar cu cazuri izolate. 26 de mii de cazuri izolate? Câte minore mai trebuie să devină mame, câți copii mai trebuie să fie abandonați și câte fete sub 18 ani trebuie să mai umble pe la ușa ginecologilor pentru o intervenție de avort, ca să considere BOR că ne confruntăm cu un fenomen?

Cât timp vorbim despre cuculeți și păsărici, lucrurile nu au cum să se schimbe pentru că niciun adolescent nu se poate gândi că un diminutiv de genul ăsta are consecințe atât de importante. Logica ar fi cam așa: Cuculețul și păsărica sunt tot păsări, dar dacă nu sunt berze, putem să le împrietenim fără probleme. Ce să vezi… nu.

Societatea românească, eminamente tradițională, nu e atât de laxă încât să ne închipuim că toți copiii au parte de educație sexuală acasă, Multe dintre adolescente probabil că nu au parte de mai mult de un “dacă rămâi gravidă, te omor “.  Tinerii nu primesc sfaturi de la tați despre cum să folosească prezervativul, mai ales că în multe cazuri li se pare și cool să braveze când fac sex fără.

În această situație nimeni nu se gândește cât de importantă e educația sexuală. BOR se împotrivește să fie predată în școală, invocând că strică adolescenții și îi duce pe calea homosexualității, un deputat PSD vrea chiar pedeapsa cu închisoare de la 2 luni la 2 ani pentru profesorii care ar îndrăzni să vorbească pe această temă cu elevii, fără permisiunea părinților.

În condițiile astea, tot internetul are răspunsul. Tastezi Sexul vs Barza  și o găsești acolo pe Adriana Radu care ține platforma asta de mai bine de 6 ani. Știe ce vorbește și pentru că are responsabilitatea informațiilor pe care le oferă a făcut un master în sănătate publică la Berlin.

Îmi place să cred că și datorită ei câteva gagici au refuzat să facă sex neprotejat și alți câțiva tipi au mers la analize când au observat că au probleme. Mi-a povestit cu naturalețe și pasiune cum a început proiectul, unde vrea să ajungă cu el, dar și că are nevoie de ajutorul nostru ca să se poată ocupa de el la fel de profi ca până acum.

Poți dona aici pentru o cauză care merită cu adevărat.

Eu îi mulțumesc Adrianei că a venit la emisiune să ne povestească atât de multe despre ea și munca ei.

 

 

 

 

 

13 ani de RFI

Îi fac în octombrie și e singurul loc la care nu vreau să renunț niciodată. Aici am învățat ce-i aia știre cu sunet și cum să mixezi sunetele ca să faci din ele magia cu nume de reportaj. Tot aici am învățat că orice text e perfectibil și orice știre e seacă fără substanța pe care i-o dă un context.

Am ajuns la RFI în anul II de facultate și de atunci nu am mai plecat. Nu poți să explici nimănui cum e microbul acesta, cum e să îți intre adrenalina în vene când numeri secundele pe ceas până când se aprinde becul de live. E singurul moment în care vezi roșu în fața ochilor și știi că cineva, dincolo, te ascultă. Deci nu te bâlbâi, nu vorbești rapid și neinteligibil, nu înghiți în sec. Iar dacă îți vine să strănuți, te abții.

Ți s-a întâmplat să te întorci din concediu cu poftă de mers la job? Înseamnă că nu știi despre ce vorbesc. E momentul acela când jobul îți devine stil de viață.

E ziua presei, o zi pe care e tot mai greu să o sărbătorești în România.

Bullying în România. Cele mai multe cazuri de abuz în clasă sunt din cauza aspectului fizic

De mine au râs că sunt “grasă, tocilară și proastă” toată generala. Nici în liceu nu am fost în gașca aia cool, dar îmi făcusem prieteni în altă clasă și mă integrasem mai bine acolo.

Doar așa am supraviețuit umilinței în momentul în care mi-au tras scaunul în spate. Laboratorul de chimie era doar gresie și faianță așa că  am aterizat cu fundul fix pe pătrățelele de gresie și tot acolo era să îmi sparg și capul din aceeași glumă. Diriginta nu a spus nimic. A dojenit cu voce joasă colegii care se prăbușeau de râs.

Nu am avut viața mai ușoră la școală nici când refuzam să îl las să copieze pe fiul profesoarei de biologie. Oricum lua notă de trecere dintr-o solidaritate stupidă a colegilor de catedră.

În școală mă chema Pietroșel și singurul meu prieten era un tip super la locul lui, numit evident “tocilarul clasei”.  El a făcut cibernetică, eu jurnalism și acum pot să identific abuzurile de genul acesta sub termenul de bullying și să lupt împotriva fenomenului. Frustrările însă au rămas tot acolo, iar abuzuri de genul acesta, perpetuate de-a lungul anilor, lasă urme. Afectează self esteem-ul, îți taie entuziasmul, te învață să trăiești într-o cutie și să nu ieși în evidență prin nimic de teamă să nu atragi atenția. Nu sunt lucruri ireversibile, dar cu siguranță afectează un parcurs care putea fi normal.

În ultimii 2 ani la Telefonul Copilului au fost reclamate peste 4300 de cazuri de bullying.  Fetele au fost mai curajoase și au sunat în număr mai mare să reclame situația și să ceară ajutor (51,18%). Doar 6,7% dintre părinți au vorbit despre ce li se întâmplă copiilor lor. Poate dacă ar fi mai conștienți de impact, s-ar mobiliza mai eficient.

De ce râd colegii de ceilați zilele astea:

  • 33% din cauza aspectului fizic
  • 27% din cauza statului social
  • 8% situație școlară foarte bună
  • 3,7% etnie
  • 2% orientare sexuală

Nimeni nu este superior celuilalt. Nici în clasă, nici în grupul de prieteni. Așa că tocilaro, grasule, aragaz cu patru ochi, săracule, romule, musulmano și tu ală cu gesturi feminine și tu care te-ai îndrăgostit de altă colegă, nu îi mai lăsați să vă hărțuiască. Nu sunteți victime decât dacă nu acționați pentru binele vostru.

116 111 e Telefonul Copilului. Sunați acolo dacă părinții nu vă înțeleg. Sunați acolo dacă profesorii trec cu vederea ce le spuneți și mai ales nu lăsați pe nimeni să vă culpabilizeze pentru ce vi se întâmplă.

Altfel vă așteaptă o viață cu multe vizite la terapeut și prețul plătit e cam mare.

Campania anti-bullying realizată de Cartoon Network este promovată anul acesta de Cristina Neagu. Ea a fost desemnată de trei ori cea mai bună jucătoare de handbal a lumii și are un mesaj constructiv:

Patrick şi curajul de a fi ce simţi

Februarie e luna istoriei LGBT, pentru că da, există și în România. Wait?!What?! Februarie e luna aia în care românii se împart vizibil în 2 tabere: pro și anti gay/queer/trans. Asta dacă sunt destul de conștienți de realitatea în care trăiesc și de alegerile oamenilor cu care împart: bloc, metroul, mesele la restaurant, berea în club, chiar și coada la spovedit – pentru cine preferă sportul acesta. 😀

Sondaje despre toleranță pentru minorități nu s-au mai făcut de o vreme și nu mai regăsesc relevante datele din 2015, așa că nu mai are rost să le menționez. Cert este că vorbim de o comunitate în creștere, care nu e atât tolerată, cât mai grav, ignorată. Puteți citi seria scrisă de Ovidiu Tiță pe Vice. Dincolo de cifre și statistici, eu aș vrea să vă prezint oamenii și curajul pe care îl au ca să ducă viața pe care și-o doresc. Te-ai întrebat cum e să nu fii nevoit să lupți ca să trăiești așa cum vrei?
Dacă te interesează, ai la dispoziție o lună să afli despre istoria LGBT. Accept și MozaiQ sunt cele 2 asociații care organizează evenimente luna asta, pe toate le poți găsi pe paginile lor.

Încep seria cu Patrick și fotografia care mi se pare că îl reprezintă cel mai mult.

– “Mai ştiţi faza aia de la 17 ani? Eh, n-a fost o fază” a spus Patrick 10 ani mai târziu în aceeaşi bucătărie, alături de aceleaşi personaje.

– “Deci vrei să te faci băiat” a spus tatăl. Mama a tăcut adânc.

*

Îmi imaginasem cum stau la masă și le spun fix chestia asta, că așa vreau să încep: Mai țineți minte ce v‑am zis la 17 ani? Nu a fost o fază. Asta a fost pregătirea mea din ăștia 10 ani. Pentru asta am muncit eu 10 ani. Pentru argumentul ăsta: Nu a fost o fază.”

*

De 4 ani Patrick e în tranziţie. Ce înseamnă asta? E mai simplu decât pare. A simţit că nu e în corpul potrivit şi a avut curajul să traiască aşa cum simte.

I-a luat peste 10 ani şi multe ups&downs ca să aibă curajul să accepte că ăsta e drumul lui. Un drum deloc uşor mai ales într-o ţară ca România.

“Trebuie să înveţi să te accepţi, să îţi asumi ceea ce eşti, să poţi să stai drept şi să vorbeşti cu familia şi prietenii. Situaţia cu părinţii este delicată. Se întreabă *Ce se întâmplă cu copilul meu? Eu am născut asta şi nu asta.* Eu cred că tranziţia nu este de la un gen la altul, ci de la un copil nefericit la unul fericit. Sprijinul familiei este crucial.”spune Patrick.

*

Cum treci de la un gen la altul? 

“Din tulburaţi am devenit trişti, așa scrie acum în manualele de psihiatrie”

  1. Vizita la psihiatru

Primul pas este vizita la psihiatru, pentru că este încă o condiţie reglementată de manualele de psihiatrie. În DSM 5 a devenit disforie de gen, faţă de tulburare din date de gen. În România există un singur medic psihiatru care este recomandat către comunitate. Doar cu ok-ul lui poți merge mai departe spune Patrick, care vorbește despre nevoia unui tratament psihologic pe toată perioada tranziției.

“Se resimte tot mai mult o nevoie acută de specialişti. Tranziţia în sine trebuie însoţită de sprijin psihologic. Sunt multe trăiri, foarte multe experienţe.”

2. Vizita la endocrinolog – primul blocaj

Să mergi la un endocrinolog și să îi spui că ai nevoie de tratament hormonal pentru o tranziție este ca mersul pe sârmă. Mulți dintre ei sunt refractari, ceilalți recunosc că nu știu efectiv cum să procedeze. La toți există însă elementul frică.  ” Este teama medicilor endocrinologi de a consulta persoane trans pentru că se gândesc, fără să cunoască, la implicaţiile sociale.”

Nevoia de a deveni ce simți primează în pofida obstacolelor, așa că Patrick, ca și alte persoane trans, au început tratamentul pe cont propriu. Oana locuiește în Franța și le traduce protocoalele. Apoi ei riscă și iau hormoni după ureche, pe testate, până ajung la doza ideală.

3. Actele de identitate

În ultimii 26 de ani doar 6-7 români trans au reușit să obțină un buletin conform cu genul pe care îl au în prezent.

Apoi intervine dificultatea legală. Situaţia identităţii de gen nu e reglementată în România. Procesul e abuziv, nedrept care durează până la 10 ani. Doar 6 români, poate 7 au reuşit să îşi schimbe actele. Doi dintre ei au ajuns pâna la CEDO pentru ca în buletin să aibă numele și fotografia care corespund acum cu realitatea.

La Patrick codul numeric personal începe în continuare cu 2 – cifră caracteristică pentru femei. Povestește că procedeul de schimbare a actelor de identitate este unul extrem de birocratic și umilitor. Unii se ambiționează însă să îl ducă până la capăt.

*

Sunt cel puțin 180 de transgenderi în România, iar numărul vine doar din datele Asociației care luptă pentru drepturile lor, TRANSform. Sunt mult mai mulți cei care au ales să fie invizibili, să nu dea socoteală nimănui pentru că trăiesc așa cum simt și cum se simt bine în pielea lor.

Patrick încă mai păstrează aparențele atunci când merge acasă, la bunici. Are un ritual în care se rade temeinic și poartă pantaloni lungi, care îi acoperă picioarele. E singurul moment în care păstrează o aparență, dar pentru un scop nobil. Altfel își duce lupta militând pentru dreptul de a fi cine simte că e cu adevărat.

Ca să înțelegi dimensiunea fenomenului, vă invit să mergeți la filmul pe care l-a regizat.

Pieptiș se numește și l-a proiectat de nenumărate ori cu sala plină. Poate un argument pertinent e dat de faptul că în film joacă Maia Morgenstern sau poate pur și simplu e un semn de trezire a societății.

Nu mai faci de serviciu pe școală, dar nici telefon nu mai pupi la ore

Una bună

Mai știți ziua aia din an când ne venea rândul să fim de serviciu pe școală? Nu mi-am dat seama atunci că practic era ca un fel de training pentru internship. La școala mea din inima Sălăjanului, ziua cu pricina era prilej de nervi la greu. Pentru mine. Nu, nu eram tocilară. Nu mai credeți tot ce auziți. 😛

Profesorii te rugau să îi ajuți să care lucruri. Să mergi să iei plicuri de nes din piață și cam orice comision ar fi putut fi făcut pe o distanță de câțiva zeci de metri pe raza școlii. Părinții veneau să te roage să chemi din cancelarie diverși diriginți sau profesori. Copiii lor îți trimiteau mesaje pe bilețele – nu, noi nu avem mobil, get over it! – să te prefaci că nu ai găsit profesorul căutat la cancelarie.

Și tot așa, non stop până când mi se lua și abia așteptam să mă așez dracului în bancă. Au dat elevii din coate și în anul de grație 2018 s-a scos ideea asta de paznic. Deci trainingurile pentru interni au luat oficial sfârșit. Generația Y și așa rebelă nu va mai fi obișnuită să take orders așa că boss, make your own coffee/pick up your suit from the store pentru că niciunul dintre copiii aștia nu îți va suporta accesele de autoritate.

Alta nașpa

Partea cu telefoanele mobile în clasă o să cam usture. CUM, nu mai facem un selfie cu INTEGRALA?! Ba da, dar DĂCÂT în pauză, când vei avea acces la telefoanele care de acum înainte vor sta la loc de cinste, departe de tine.

Ministrul educației zice că din cauza butonatului nu se mai uită nimeni la tablă/profesor. Elevii contraatacă și spun că tocmai din cauză că toate cursurile sunt boooooring, stau pe net. Asta e explicația pe care mi-a dat-o tipa care se ocupă de Consiliul Național al Elevilor. Ioana Băltărețu are curaj să fie președinte cu așa sistem de educație și vorbește extrem de argumentat. Tipa pune pe tapet dreptul la proprietate și nu prea o poți combate aici. Asta e partea în care mă laud cu interviul de la RFI.

Ministrul Educației spune de partea lui că: “nu cred că toate metodele de predare sunt învechite, pentru că s-au investit foarte multe resurse naționale și europene pentru formarea cadrelor didactice. Sistemul educației este într-o continuă mișcare, într-o continuă perfecționare. Refuz să cred că toți profesorii au metode învechite.”

Eu sunt de părere că atât ei, cât și ministrul au dreptate. In the end, nu ai cum să fii atent la ore din moment ce te holbezi în telefon și cu attention span-ul pe care îl au copiii ăștia, logic că un curs plictisitor predat de un profesor care nu are chef, nu are cum să îi captiveze.

Do not worry! Dacă vă iau ăștia telefonele, vă învățăm noi, 30+ -șii cum se comunică pe bilețele. Partea nașpa e că nu ai cum să le dai delete.

 

Ce e de citit în 2018 și ce cărți s-au furat cel mai mult în 2017

Un român din 5 nu a citit niciodată o carte iar 42% dintre adolescenții până în 15 ani sunt analfabeți funcționali, deci degeaba citesc, că nu au capacitate de înțelegere și sinteză – rezultatul comentariilor învățate by heart?! Cu toate acestea, editurile nu se lasă și piața de carte vine cu oferte tot mai variate.

M-am uitat puțin la teancul de cărți cumpărate anul trecut la târguri. Stau frumos în bibliotecă și sunt atinse doar de doamna care face curat.  Așa că dacă tot le am și nu le citesc, ce-ar fi să mă mai uit la ce aș mai putea să cumpăr ca să crească turnul. Am ceva deja pe listă:

Dani a început prima cu seria de recomandări pe care o găsiți pe Iqads. Sunt prietena de 7 ani cu “Șefa la contentu’ de pe Emag”, așa că atunci când povestește ea despre o carte, sunt aproape sigură că o voi devora cu cel puțin la fel de multă plăcere.  Bine, nu m-aș arunca la textele despre heraldică pentru care făcuse la un moment dat o pasiune. Stema mea rămâne piatra. 🙂

Apoi news.ro a publicat în dimineața asta un pot-pourri cu aparițiile literare din 2018.  Fanii lui Cărtărescu pot citi volumul 4 din “Jurnalul” – sau îl pot fura, că anul trecut a fost în topul cărților șutite de la Humanitas. Elitiștii devoratori de  Horia-Roman Patapievici pot citi”Anii urii” și tot în același departament literar veți putea citi și o carte de solilocvii de Gabriel Liiceanu. Pentru absolvenții de orice altceva în afară de Litere, definiția aici. Cum spune prietena Petrescu, dacă e să citiți doar ca să vă lăudați și să faceți poze frumi pe Instagram, măcar să știți ce înseamnă hashtag-ul cu pricina. :p

Mă întreb care dintre cărțile de mai sus vor fi în topul celor șparlite din librării anul acesta. Avem doar date de la Humanitas care anul trecut a rămas masiv fără Djuvara pe rafturi. Ce să te inspire să furi o carte scrisă de Moș Neagu?! Care să fie resorturile care să te împingă să faci așa ceva? Înteleg că șutești Solenoidul. Până la urmă, dacă nu îl vinzi studenților în colț la Universitate, mai ții o ușă deschisă cu el, mai sprijini un ghiveci. Dar Djuvara? Văzusem citate pe FB doar din Petre Țuțea și Oprah anul trecut. Mai știi?

Rămâne o dilemă pentru mine.

 

 

 

 

 

Joe Popov – Curajul de a face ce iti place

Suntem sau nu prizonierii propriilor alegeri. Decidem sa o luam pe un drum sau altul, fie ca e vorba de job-ul pe care il avem, prietenii pe care ni-i facem, familia in care ne-am nascut sau o facem acum piece by piece, ca pe un mare puzzle. Si prinsi in rutina, in fuga asta nebuna, uitam de noi.

Facem prea multe lucruri pentru ceilalti si nimic pentru propriul nostru sentiment de implinire. Ne epuizam ca sa ii multumim pe ceilalti, fara sa avem nici cea mai mica satisfactie, except for the money. Uneori ne dam seama in ce stadiu suntem, suntem constienti ca mai e atat de putin pana sa ajungem sa facem SNAP! dar nu facem nimic.

Responsabilitati reale si imaginate, frici, frustrari. Toate la pachet ne tin prizonieri si ne pun obstacole. E timpul sa te gandesti putin ce vrei. Si daca ai inteles ca nu esti multumit cu tine, acum, sa faci ceva.

O stiti pe Joe, chiar daca aveti impresia ca nu. Doar toti am crescut cu PRO Tv pe fundal. Ea a scris multe din textele de promo. Vreo 16 ani pe muchie si zau daca nu ii placea la nebunie. Si acum ii place, insa si-a dat seama ca munca aia care o tintuia de scaun la birou, nu mai e pentru ea. Ca viata ei nu e la job. Ca viata ei nu e jobul, ci altceva.

Imi doream nu sa muncesc mai putin. Imi doream foarte mult sa imi stabilesc propriul ritm de munca. Nu e ca vrei sa te retragi undeva si sa duci o viata linistita ci ca simti ca ai nevoie de mai multa semnificatie in viata ta. Sa simti ca te implici in proiecte importante in care poti sa daruiesti mai mult.

M-am simtit prizoniera. Faptul ca pot sa merg sa imi iau copilul de la gradinita este un lux la care nu as fi visat acum un an. Apreciez libertatea pe care o am zi de zi. Pot sa ma trezesc la 5 dimineata si pot sa gestionez foarte bine timpul.

Nu e asa simplu sa iei decizia de a spune STOP. Stai si pui in balanta, vezi de unde tai cheltuieli din moment ce renunti la venituri sigure. Si iti faci curaj. De unde si-a luat Joe curajul? De la copiii ei.

Copiii mei m-au facut sa am curaj. Esti de multe ori in situatia in care vrei sa il incurajezi si nu poti face asta daca, la randul tau nu o faci. Nu poti fi ipocrit sa ii spui “te rog, viseaza! Poti sa faci orice.” daca in acelasi timp tu te blochezi si te complaci intr-o situatie care nu iti convine.

Joe Popov mi-a spus toate lucrurile astea in jumatate de ora de interviu. O puteti asculta si vedea pe RFI Romania la Tanar in Europa.  Sper sa te inspire!

takebackyourlife!