I wish upon a star

Vreau să mă trântesc în nisip și să stau acolo până când se face cald. Să fie primăvară și aerul rece dinspre mare să mă lovească din plin în față. Să simt stropii salini pe papile după ce gust aerul. Să prind nisip în mâini și să îl las să mi se strecoare printre degete, pentru că asta e natura lui.

Vreau să stau singură acolo și să nu mă gândesc la nimic. Doar acolo pot să nu mă gândesc la nimic. Sunt momente pe care nu le poți savura decât singur.

Cum ar fi razele soarelui care pică printre frunze, de după un bloc, la apus. Mirosul de frunze arse care se strecoară dimineața devreme printre casele adormite de pe stradă. Scrisorile pe care le scriu pe un petec de hârtie și pe care nu mai apuc să le trimit.  Cântecul poticnit pe care îl încearcă cineva la pianul așezat pe parchetul masiv al unei case care miroase a lemn.

Mersul pe jos pe sub un mănuchi de baloane colorate ținute strâns de un clovn trist. Sau șinele de tren care ling pământul de sub Podul Grant.

3 zile fără telefon și mai vreau

Well, aproape 3 zile pentru că rețeaua Orange-ului mai spargea ecranarea din Piatra Craiului. Dacă mă vezi în oraș, mă recunoști după superbii mei ochi albaștri, inteligența care scoate vizibile scântei, uber-ul care mă duce dintr-un loc în altul și…mobilul lipit de mână.

Am dezvoltat un fel de adeziv special, lipit de epidermă, care nu lasă spațiu nici cât să se plimbe o furnică între podul palmei mele și husa telefonului.  Nu există loc în care să nu merg fără el. La știri, la sală – spre disperarea lui Robert care a specificat clar în regulament că NU E VOIE CU TELEFOOON! – la baie, lângă pernă.

Telefonul e extensia palmei mele și asta e situația. Addicted that is. A devenit indispensabil pentru că e sursa mea de fun, de informații și de comunicare. Și asta nu e neapărat benefic. Am făcut această introducere lungă pentru a vă introduce în context: 3 zile în care nici nu prea am avut acces la internet, nici nu am intrat în sevraj.

În Piatra Craiului scorul Vodafone-Orange e 4G la nici măcar EDGE. Munți înalți, ecranare, ger. 🙂 Lista explicațiilor e deschisă. Și date fiind condițiile, m-am supus testului. Am lăsat telefonul lângă fereastra cabanei și l-am folosit strict pentru poze cu cățel superb, măgar pe nume Stela și urcat pe munte și instagramat ce am enumerat anterior.

Așa am aflat că Iphone-ul se poate încărca și la 2 zile. Și am mai aflat ceva. Cât de clar se vede lumea când nu o privești prin pixelii de pe ecran și cum conversațiile face to face aduc o încărcătură emoțională ecranată pe mess.

Uitasem cât de mișto e să fii atât de detașat. Să nu stai să aștepți un răspuns pe mess. Să nu te scoată din ritm orice Hello aruncat de un amic. Mai facem.

 

Take Back Your Life cu Munteanu

Ai chef să ieși luni seară în oraș și îți imaginezi că nu ai unde să mergi? Munteanu te contrazice și îți dă și o listă de sugestii, dacă arunci un ochi pe pagina lui de Facebook.

Tipul e peste tot și a devenit atât de faimos pentru treaba asta, încât a transformat-o într-un job și un mod de viață. De un an a părăsit cuibul corporatist, unde era cald și bine și salariul venea la timp și a intrat în jungla antreprenorială. Face exact ce îi place: organizează evenimente, face management pentru niște trupe și trăiește liber.

Am prins o zi frumoasă în grădina de la J’ai Bistrot și l-am luat la întrebări:

Cenzura îmbrăcată în straie tradiționale

Cenzura are în 2018 un nou outfit. Poartă ițari albi, brâu din piele încins în jurul taliei, cântă cântece religioase și se înfășoară într-un tricolor pe care îl flutură ostentativ împotriva oricui nu se raliază la opinia unui grup care nici măcar nu e majoritar, nu că opinia majorității ar fi literă de lege.

Cenzura în 2018 apare la film. Apare la muzee. Apare exact în locurile în care sunt încurajate libera exprimare, creativitatea și discuția liberă, chiar și în contradictoriu, cu mențiunea că fiecare dintre părți agree to disagree.

Ofensiva asta naționalistă cu mesaj autoimpus – ori faci ca noi, ori începem noi să te obligăm să faci – începe să ia amploare. Au apărut la MȚR când au boicotat proiecția unui film câștigător de Cannes. Au continuat să-și fluture steagurile din nou o săptămână mai târziu la proiecția unui alt film, tot la MȚR. Ieri la MNAC am avut parte de încă un act de homofobie afișată.

Sursă foto: https://www.facebook.com/eli.driu/posts/10215330885366994

De data asta domnul a stat în picioare și s-a retras la începutul proiecției. Culmea e că documentarul era unul despre toleranță și activism. 2 noțiuni pe care naționaliștii ăștia care se trag din familia tradițională nu au de unde să le cunoască. Fie ești cu ei, fie ești greșit și te aduc ei pe calea cea dreaptă one way or another.

Păcat că tricolorul pe care îl afișează ostentativ arhanghelii ăștia ai familiei tradiționale devine din ce în ce mai mult asociat cu ei.

Patrick şi curajul de a fi ce simţi

Februarie e luna istoriei LGBT, pentru că da, există și în România. Wait?!What?! Februarie e luna aia în care românii se împart vizibil în 2 tabere: pro și anti gay/queer/trans. Asta dacă sunt destul de conștienți de realitatea în care trăiesc și de alegerile oamenilor cu care împart: bloc, metroul, mesele la restaurant, berea în club, chiar și coada la spovedit – pentru cine preferă sportul acesta. 😀

Sondaje despre toleranță pentru minorități nu s-au mai făcut de o vreme și nu mai regăsesc relevante datele din 2015, așa că nu mai are rost să le menționez. Cert este că vorbim de o comunitate în creștere, care nu e atât tolerată, cât mai grav, ignorată. Puteți citi seria scrisă de Ovidiu Tiță pe Vice. Dincolo de cifre și statistici, eu aș vrea să vă prezint oamenii și curajul pe care îl au ca să ducă viața pe care și-o doresc. Te-ai întrebat cum e să nu fii nevoit să lupți ca să trăiești așa cum vrei?
Dacă te interesează, ai la dispoziție o lună să afli despre istoria LGBT. Accept și MozaiQ sunt cele 2 asociații care organizează evenimente luna asta, pe toate le poți găsi pe paginile lor.

Încep seria cu Patrick și fotografia care mi se pare că îl reprezintă cel mai mult.

– “Mai ştiţi faza aia de la 17 ani? Eh, n-a fost o fază” a spus Patrick 10 ani mai târziu în aceeaşi bucătărie, alături de aceleaşi personaje.

– “Deci vrei să te faci băiat” a spus tatăl. Mama a tăcut adânc.

*

Îmi imaginasem cum stau la masă și le spun fix chestia asta, că așa vreau să încep: Mai țineți minte ce v‑am zis la 17 ani? Nu a fost o fază. Asta a fost pregătirea mea din ăștia 10 ani. Pentru asta am muncit eu 10 ani. Pentru argumentul ăsta: Nu a fost o fază.”

*

De 4 ani Patrick e în tranziţie. Ce înseamnă asta? E mai simplu decât pare. A simţit că nu e în corpul potrivit şi a avut curajul să traiască aşa cum simte.

I-a luat peste 10 ani şi multe ups&downs ca să aibă curajul să accepte că ăsta e drumul lui. Un drum deloc uşor mai ales într-o ţară ca România.

“Trebuie să înveţi să te accepţi, să îţi asumi ceea ce eşti, să poţi să stai drept şi să vorbeşti cu familia şi prietenii. Situaţia cu părinţii este delicată. Se întreabă *Ce se întâmplă cu copilul meu? Eu am născut asta şi nu asta.* Eu cred că tranziţia nu este de la un gen la altul, ci de la un copil nefericit la unul fericit. Sprijinul familiei este crucial.”spune Patrick.

*

Cum treci de la un gen la altul? 

“Din tulburaţi am devenit trişti, așa scrie acum în manualele de psihiatrie”

  1. Vizita la psihiatru

Primul pas este vizita la psihiatru, pentru că este încă o condiţie reglementată de manualele de psihiatrie. În DSM 5 a devenit disforie de gen, faţă de tulburare din date de gen. În România există un singur medic psihiatru care este recomandat către comunitate. Doar cu ok-ul lui poți merge mai departe spune Patrick, care vorbește despre nevoia unui tratament psihologic pe toată perioada tranziției.

“Se resimte tot mai mult o nevoie acută de specialişti. Tranziţia în sine trebuie însoţită de sprijin psihologic. Sunt multe trăiri, foarte multe experienţe.”

2. Vizita la endocrinolog – primul blocaj

Să mergi la un endocrinolog și să îi spui că ai nevoie de tratament hormonal pentru o tranziție este ca mersul pe sârmă. Mulți dintre ei sunt refractari, ceilalți recunosc că nu știu efectiv cum să procedeze. La toți există însă elementul frică.  ” Este teama medicilor endocrinologi de a consulta persoane trans pentru că se gândesc, fără să cunoască, la implicaţiile sociale.”

Nevoia de a deveni ce simți primează în pofida obstacolelor, așa că Patrick, ca și alte persoane trans, au început tratamentul pe cont propriu. Oana locuiește în Franța și le traduce protocoalele. Apoi ei riscă și iau hormoni după ureche, pe testate, până ajung la doza ideală.

3. Actele de identitate

În ultimii 26 de ani doar 6-7 români trans au reușit să obțină un buletin conform cu genul pe care îl au în prezent.

Apoi intervine dificultatea legală. Situaţia identităţii de gen nu e reglementată în România. Procesul e abuziv, nedrept care durează până la 10 ani. Doar 6 români, poate 7 au reuşit să îşi schimbe actele. Doi dintre ei au ajuns pâna la CEDO pentru ca în buletin să aibă numele și fotografia care corespund acum cu realitatea.

La Patrick codul numeric personal începe în continuare cu 2 – cifră caracteristică pentru femei. Povestește că procedeul de schimbare a actelor de identitate este unul extrem de birocratic și umilitor. Unii se ambiționează însă să îl ducă până la capăt.

*

Sunt cel puțin 180 de transgenderi în România, iar numărul vine doar din datele Asociației care luptă pentru drepturile lor, TRANSform. Sunt mult mai mulți cei care au ales să fie invizibili, să nu dea socoteală nimănui pentru că trăiesc așa cum simt și cum se simt bine în pielea lor.

Patrick încă mai păstrează aparențele atunci când merge acasă, la bunici. Are un ritual în care se rade temeinic și poartă pantaloni lungi, care îi acoperă picioarele. E singurul moment în care păstrează o aparență, dar pentru un scop nobil. Altfel își duce lupta militând pentru dreptul de a fi cine simte că e cu adevărat.

Ca să înțelegi dimensiunea fenomenului, vă invit să mergeți la filmul pe care l-a regizat.

Pieptiș se numește și l-a proiectat de nenumărate ori cu sala plină. Poate un argument pertinent e dat de faptul că în film joacă Maia Morgenstern sau poate pur și simplu e un semn de trezire a societății.