2017 was like

De ce nu am apărut prea mult anul ăsta? Am avut niște treabă la mine în viață.  Genul ăla de treabă cu care nu îți tapetezi pereții facebook-ului pentru că ai nevoie să o ții pentru tine, să o filtrezi, să înțelegi de ce drumul de la A la B a deviat puțin și ai ajuns la F.

În 2017 am înțeles mai clar cum stă treaba cu collateral beauty dar și cu side effects. Și am învățat să trec prin toate ca atare. Am mai învățat să mă uit bine de tot în stânga și apoi în dreapta de fiecare dată, pentru că șansele sunt foarte mari să te calce autobuzul. Mi-am dat seama însă că excesul ăsta de precauție te poate aduce oricum față în față cu un camion care te calcă cu 5 km/h cât să simți pe îndelete fiecare dintre striurile cauciurilor imense.

Până mi-am setat eu busola, s-a scurs ceva timp și doar știm că mie NU îmi place să aștept. A trecut cam mult, destul cât să mă confrunt cu un blocaj (încă unul? da, încă unul) chiar și în scris. 2017 a fost despre trăit. Despre ars. Despre despicat firul în patru. Despre întrebări care și-au găsit răspuns.  Multe altele care nu și le-au găsit. Despre așteptări. Despre dezamăgiri bi sau unilaterale. Despre dinți albi care strălucesc în soare și lacrimi mari care, atunci când se rostogolesc,  prind atât de multă putere încât perforează nisipul. Despre râs în hohote. Despre plâns în hohote. Cu și pentru oameni. Despre joburi noi și călătorii insolite.

A fost un roller coaster and I enjoyed every ride. A fost un an ca niciunul până acum. Un an cu multe ieșiri. În și din țară. În și din mine. În și din realitatea așa cum o știam până acum. Cel mai greu. Cel mai plin de oameni mișto care au venit și mi-au arătat perspective pe care nici măcar nu le întrezăream până atunci. A fost anul în care am văzut cum se formează mecanismele de protecție și cât de greu reușești sau deloc să scapi de ele. Și cu ce vine toată treaba asta la pachet.

În 2017 am învățat să greșesc, să cer iertare, să încerc să învăț să iert, să tolerez mai mult decât credeam că sunt capabilă, să lupt când nu trebuia, să cedez când nu trebuia, să accept, să trăiesc cu dead line, să vorbesc și să explic. Să accept că sunt o variantă neșlefuită a ce urmează, dar totul va fi bine dacă îmi păstrez zâmbetul pe buze și nu abandonez. Un an de explicații. Cerute și date. Pe alocuri înțelese de ambele părți.

După 2016, așteptam un 2017 letargic. How wrong was I with my projection! A fost mai viu ca niciodată. Un an de shot-uri sour&sweet stinse din plin cu energizant.

 

 

 

 

The waiting

Nu pot să aștept nimic. Absolut nimic, pornind de la tramvai până la o veste sau o călătorie pe care o anticipez. Nici măcar feedback-urile nu le aștept, în parte pentru că nu vreau, nu pentru că nu am răbdare.

Vreau totul aici și acum și când nu e ca mine, mă dau cu fundul de pământ până îmi conștientizez fiecare mușchi fesier de a cărui existența habar nu aveam până la minutul frustrării. Și doare ca dracu. Doare ca atunci când trebuie să faci un excell elaborat deşi skillurile tale se opresc doar la editare.

Sunt oameni pentru care exercițiul ăsta dă roade. Mai sunt și alții care, obișnuiți să tot aștepte, se plafonează într-atât încât își ucid spiritul de inițiativă. De cei din urmă mi-e teamă. Sunt oameni care așteaptă să se schimbe lucrurile fără să participe în nici un fel. Sigur că și-ar dori schimbarea, dar fără nicio responsabilitate din partea lor. Și atunci așteaptă.

Sunt oameni care trăiesc așteptând și a căror singură descriere din epitaf va fi așa – a așteptat și apoi a murit. Punct. Sunt oameni care își pun viața în cui și așteaptă. How can you not call this suicide?

Nu avem timp aprope deloc. De ce nu facem pur și simplu ceva?

Așteptăm să mai treacă o zi. Așteptăm să mai stingem un conflict. Așteptăm un semn de bunăvoință. Așteptăm să vină primăvară cu alaiul ei de flori. Așteptăm să primim un grăunte de atenție. Așteptăm recunoaștere. Așteptăm un zâmbet sau un telefon. Așteptăm la o coadă. Așteptăm la altă coadă. Așteptăm să ne facem mari. Așteptăm să treacă durerea. Așteptăm să își dea ceilalți seama. Așteptăm să ni se dea dreptate. Așteptăm să treacă ploaia, viața, moartea. Așteptăm deseori degeaba.

Așteptarea e o pâclă deasă care se ridică peste tine și te ține captiv. Își înconjoară mâinile în jurul gâtului tău și începe să strângă încet, cât să-i simți fiecare falangă pe piele. Așteptarea ucide încet, sufocă iscusit, fără să-ți dai seama. Se poartă ca un prieten bun la început. Te păcălește cu o stare de confort și apoi te invadează tactic. Te lasă să o inspiri. Să o atingi. Să te strecori printre plăcerile mici pe care ți le oferă.

Nu am fost niciodată bună la asta. Mereu mi-a dat cu virgulă. Mereu am fost la limita dintre corigență și repetenție cu treaba asta și nu se remediază deloc cu vârsta, dimpotrivă. Simt că nu am timp pentru nimic. Că se scurge tot nisipul din clepsidră și că aș putea face atât de multe lucruri pentru fiecare grăunte supt în jos de gravitație.

I am not good at waiting. Pana la urma nu trebuie sa fii bun chiar la tot, nu?

Cum fenteaza taximetristii TVA-ul si care e treaba cu maimuta

Din cand in cand se intampla sa dau de taximetristi volubili si amabili, care sunt brusc cuprinsi de un spirit bonom si isi doresc sa te protejeze de colegii lor de breasla, aia rai si hrapareti.

Asa se face ca am ajuns sa aflu si sa vad cum fenteaza taximetristii TVA-ul si care e treaba cu maimuta.

Daca de schemele prin care se modifica tariful in mers, si se deruleaza banii ca la slot machine stiam, de prima treaba nu aveam habar.  Treaba e simpla, romaneasca si implica un….cuart.

Exact. Doar romanul e inventiv si stie putina fizica atunci cand trebuie. S-a intamplat ca taximetristul sa nu opreasca aparatul atunci cand ai iesit din masina si sa nu iti dea bonul? Iti spun de ce. Ca sa nu dea la patron suma incasata. Cum face asta? Simplu! Ia cuartul de la bricheta electrica sau de la un aprinzator de aragaz, il pozitioneaza in fata aparatului de taxat, il actioneaza si puf! pretul dispare ca prin minune datorita impulsului electric. Valoarea cursei e stearsa din memorie si pe bon ramane doar tariful de pornire. 1,39.

Important e ca lucrurile sa se intample inainte de tiparirea bonului, altfel nu mai are rost.

Trecem la partea a 2-a, la maimuta. Poate sa fie amplasata locuri aflate la vedere, tocmai ca sa nu iti dai seama de schema. Fie pe butonul de statie, fie pe schimbator, fie la butonul de faruri. Cum e atins, cum sare tariful ca un iepure bezmetic in plin sezon de imperechere.

Voi ce experiente cu taximetristi aveti, ca daca ma lasati sa scriu, nu ma mai opresc. :)

Joe Popov – Curajul de a face ce iti place

Suntem sau nu prizonierii propriilor alegeri. Decidem sa o luam pe un drum sau altul, fie ca e vorba de job-ul pe care il avem, prietenii pe care ni-i facem, familia in care ne-am nascut sau o facem acum piece by piece, ca pe un mare puzzle. Si prinsi in rutina, in fuga asta nebuna, uitam de noi.

Facem prea multe lucruri pentru ceilalti si nimic pentru propriul nostru sentiment de implinire. Ne epuizam ca sa ii multumim pe ceilalti, fara sa avem nici cea mai mica satisfactie, except for the money. Uneori ne dam seama in ce stadiu suntem, suntem constienti ca mai e atat de putin pana sa ajungem sa facem SNAP! dar nu facem nimic.

Responsabilitati reale si imaginate, frici, frustrari. Toate la pachet ne tin prizonieri si ne pun obstacole. E timpul sa te gandesti putin ce vrei. Si daca ai inteles ca nu esti multumit cu tine, acum, sa faci ceva.

O stiti pe Joe, chiar daca aveti impresia ca nu. Doar toti am crescut cu PRO Tv pe fundal. Ea a scris multe din textele de promo. Vreo 16 ani pe muchie si zau daca nu ii placea la nebunie. Si acum ii place, insa si-a dat seama ca munca aia care o tintuia de scaun la birou, nu mai e pentru ea. Ca viata ei nu e la job. Ca viata ei nu e jobul, ci altceva.

Imi doream nu sa muncesc mai putin. Imi doream foarte mult sa imi stabilesc propriul ritm de munca. Nu e ca vrei sa te retragi undeva si sa duci o viata linistita ci ca simti ca ai nevoie de mai multa semnificatie in viata ta. Sa simti ca te implici in proiecte importante in care poti sa daruiesti mai mult.

M-am simtit prizoniera. Faptul ca pot sa merg sa imi iau copilul de la gradinita este un lux la care nu as fi visat acum un an. Apreciez libertatea pe care o am zi de zi. Pot sa ma trezesc la 5 dimineata si pot sa gestionez foarte bine timpul.

Nu e asa simplu sa iei decizia de a spune STOP. Stai si pui in balanta, vezi de unde tai cheltuieli din moment ce renunti la venituri sigure. Si iti faci curaj. De unde si-a luat Joe curajul? De la copiii ei.

Copiii mei m-au facut sa am curaj. Esti de multe ori in situatia in care vrei sa il incurajezi si nu poti face asta daca, la randul tau nu o faci. Nu poti fi ipocrit sa ii spui “te rog, viseaza! Poti sa faci orice.” daca in acelasi timp tu te blochezi si te complaci intr-o situatie care nu iti convine.

Joe Popov mi-a spus toate lucrurile astea in jumatate de ora de interviu. O puteti asculta si vedea pe RFI Romania la Tanar in Europa.  Sper sa te inspire!

takebackyourlife! 

FITS-ul meu de dans

Am avut doar 2 zile pline la Sibiu si am incercat sa comasez cat mai multe spectacole am putut. 7 am numarat la pana duminica seara. Like never before, anul asta am mizat pe dans si nu am avut nici cel mai mic regret. Sambata am intrat la Flamenco, duminica la un spectacol de dans israelian.

Daca la primul stiam la ce sa ma astept, la al doilea am mers fara asteptari  – ca o profana ce sunt. Recunosc, am fost mega impresionata.

M-am simtit ca la o adevarata lectie de anatomie, cam asta ne-au oferit israelienii. Fiecare muschi de pe corpul dansatorilor a fost incordat si rasucit in slow motion. Fusiform, intins, suplu se contura tricepsul rasucit cu 2 milimetri pe secunda. Incordat si protuberant era muschiul coapsei din corpul care se misca sacadat pe scena.

radu badoiu fits

Fotografia e facuta de Radu Badoiu, fotograf acreditat la FITS2016. Puteti sa ii urmariti munca aici.

Compania de dans L-E-V a venit in fata publicului cu o poveste de dragoste. Nu una idilica, ci una extrem de reala in care OCD-ul, lipsa de sincronizare, ironia cu care sufletele pereche trec unele pe langa celelalte si nu se intalnesc sunt acasa la ele.

*

Si era cald. O caldura care te-ar fi facut sa pleci cat mai repede de acolo, dar fantasticul de pe scena te desprindea din starea pe care o aveai, te transpunea acolo, in lumea dansatorilor care leviteaza pe scena. A fost o ora fantastica, una in care nici un gand nu a mai avut loc in mintea mea.

De asta imi place FITS-ul. Pentru ca nu e numai o scufundare in teatru. Cuprinde tot ce inseamna spectacol, fie ca e vorba de circ, performance pe strada, dans, film sau teatru.

Apropo de film, am avut ocazia sa vad aici Chuck Norris vs. Communism si regret ca l-am ratat pana acum. Mi-as fi dat seama mai rapid ca nu e strict o poveste despre Irina Margareta Nistor, dar despre asta voi scrie intr-o postare ulterioara.

FAUST – obsesia mea de la FITS

faust

De 10 ani se joaca Faust la Sibiu si ma bucur ca am avut maturitatea sa il vad abia in urma cu 2. Ar fi fost ca un Mic Print citit prea devreme, cand nu ai capacitatea de a intelege intreaga simbolistica.

Doar anul asta am vazut spectacolul de 2 ori si, recunosc, ultima oara am ezitat. Ma temeam ca o sa pierd magia pe care a creat-o ultima data in mine, dar nu am rezistat tentatiei. Faust e ca un drog. Faust e peste tot cand mergi la Sibiu. De la semnalul mare care iti indica hala in care se joaca, pana la intalnirea pe care nu o speram niciodata cu Ofelia Popii.

Am vazut piesa a treia oara si, ca de fiecare data a fost diferit. De data asta am mers in primul rand si am avut o perspectiva extraordinara. Am trecut cu privirea pe materialul costumelor, am surprins mai bine mimica actorilor si am lasat spectacolul sa ma domine. Pentru ca, un spectacol ca Faust te domina, te subjuga si te face dependent de starea de adrenalina care te cuprinde.

Cu Faust mi-am dezvoltat un nou hobby cu valente de guilty pleasure

Ador sa merg la spectacol cu persoane care il vad pentru prima data. Sa le vad grimasele. Sa le surprind uimirea in privire si sa ma hranesc cu energia pe care o emana atunci cand ajung la un climax de ordin intelectual. Pandesc pupilele dilatate de intriga de pe scena, zambetele pe care le poate aduce Mefisto in colturile gurii lor si jubilez la gandul ca asta e abia inceputul.

Cea mai mare surpriza de la Faust

faust sibiu…mi-a facut-o Ruxandra atunci cand m-a invitat, alaturi de ceilalti bloggeri, direct pe scena la Faust. Scena la care m-am uitat eu timp de trei spectacole cu ochii mai mari decat ii are un copil care il asteapta pe Mos Craciun. Si a aparut si Mos Craciun insusi, de parca nu era suficient sa am scena din Hala pentru mine timp de cateva minute. Am avut un meet & greet cu Ofelia Popii – cea care se transforma in Mefisto de 10 ani incoace.

Ce s-a schimbat in cei 10 ani? Atitudinea pe care o are in piesa fata de Faust. De cand a nascut, Ofelia, spune ca i s-au trezit niste sentimente materne pe care le simte in unele momente chiar si cand e pe scena. Asa se face ca, uneori, Mefisto il percepe pe Faust ca pe un copil. Tusa asta de duiosie a fost tot ce mai aveam nevoie ca sa am cel mai de succes FITS de pana acum.

Când te paraseste menajera pentru ca are alte cucoane

6 ani a durat relatia noastra. A fost mai lunga decat orice alta relatie in afara de cea cu jobul si ne-am certat dintr-o tampenie. Sa ii spunem…nepotrivire de caracter?

In astia 6 ani eu nu am prea trecut pe acasa. Asa ca era destul de prezentabila si curata locuinta mea, tinand cont ca treceam pe acolo doar ca sa ma schimb si, din cand in cand, sa mai dorm intre relatii:)

Geta a fost acolo de fiecare data. A sters praful de pe amintirile mele. (simti siropul din vene?:)Mi-a organizat sertarele, mi-a lustruit masa de lemn  din 2 in 2 saptamani.  Ah, si mi-a calcat din cand in cand si hainele. Era relatia perfecta. Eu nu eram acasa, ea se facea ca da cu mopul si gaseam mereu televizorul pe Kanal D.

Eu eram fericita cand intram in casa si miroasea a curat, chiar daca era o curatenie aparenta, Geta era fericita ca nu da in branci si eu nu ii atrag atentia cu privire la panza de paianjen din coltul bucatariei.

Am schimbat impreuna 3 locuinte si Geta cu mirosul ei de “kimikale”era singura constanta din viata mea. Pana cand am vrut mai mult. Si am rugat-o dupa 6 ani sa …. imi aranjeze hainele in ambele dulapuri. Hell broke loose. Geta a scris un mesaj ëxhaustiv din care redau doar atat fara sa afectez cu nimic originalul: ‘sami mai maresti si mie ziua de munca ca de 6 ani stau pe o suta de roni.”

Am intrebat care ar fi suma corecta, a plusat cu: ” nu mult draga douazeci de lei macar daca vrei cucoane am destule” si am decis ca asta e motiv de despartire. 120 de lei, pentru comparatie, inseamna light dinner & movie for two / o sticla buna de prosecco/ 2 ore de meditatii la germana.

So, are cineva recomandari pentru o doamna care sa ma ajute si pe mine la curatenie de 2 ori pe luna sau ma resemnez?

 

Falling asleep

Mi se intampla tot mai des si aproape oriunde. E suficient sa inchid putin ochii si alunec instant in lumea viselor. Adorm aproape imediat fie ca sunt in avion – uneori nici nu prind decolarea, fie ca merg cu masina – bancheta din spate devine automat pat, fie ca …e seara si stau la terasa cu prietenii.

Treaba asta cu somnul e insurmontabila si devine din ce in ce mai iritanta pentru prietenii care au impresia fie ca ma plictisesc atat de tare cu ei, incat prefer sa dorm, fie ca nu am altceva mai bun de facut decat sa adorm pe canapeaua lor.

Recunosc, mi-e oarecum jena, dar NU ma pot abtine. Ochii incep sa se inchida subtil, pleoapele devin grele si pur si simplu nu le mai pot tine deschise. Incepe apoi un intreg proces de auto refresh: plimbat prin camera, baut cola, baut cafea, mai am putin si apelez la un dus rece.

Nimic nu poate combate oboseala din organism. Simt ca pierd atat de mult timp dormind si atat de multe lucruri misto alaturi de prieteni.

Orice carte inceputa se termina dupa 2 pagini citite din cauza ca,….exact – adorm. So, are cineva idee cum se trateaza atipitul?:)

Am descoperit ultima gaura de la curea

…Si am urlat precum Columb cand a descoperit America – sau mai bine spus, a descoperit si el continentul locuit de ceva timp de bastinasi. Asa m-am simtit si eu. Mai fusesem in zona cu pricina, insa am stat atat de putin, incat nu am lasat prea multe urme in orificiul respectiv.

Nici ros nu e, nici zona din jur nu e lucioasa de la contactul cu acul curelei, ce sa mai….am fost in vizita in zona ca atunci cand mergi la varul din Canada.

Pentru cineva cu fluctuatii de greutate, nu va puteti imagina sentimentul. Se compara cu ceva intre escaladarea Everestului si senzatia pe care imi inchipui ca o are cineva dupa ce termina de citit integrala lui Proust. Diferenta e ca la final nu mai mananci madlena, ca sa nu revii la greutatea de la care ai pornit:)

Tot in weekend am descoperit ca ma incap lucruri adanc subtilizate in dressing. Haine care nu au mai vazut lumina zilei si nu s-au mai bucurat de admiratii la petreceri de mai bine de un an.

It’s the little things that count. Cand s-a intamplat totul? In 2 luni. 2 luni de sport, #60daysofchallenge si mai putin prosecco. E singurul sacrificiu pe care l-am facut, dar doar ca sa pot sarbatori acum, tot cu un pahar de bubblllleeees!

Ah, azi incepe un nou program la BodyUpGrade, asa ca eu va propun sa va lasati pe mana lui Robert. Aveti grija insa inainte la cateva lucruri:

Body UpGrade

  1. Sa mergeti la doctor si sa luati ok-ul pentru un program intensiv de sport
  2. Sa va asigurati ca nu aveti probleme cu spatele, pentru ca un antrenament de acest gen le poate agrava
  3. Sa intrati intr-un mind set care sa va ajute sa nu renuntati la mijlocul programului
  4. Sa va asigurati ca aveti un regim alimentar diversificat – nu te ajuta sa nu mananci toata ziua, sa basculezi ceva rapid  cu o ora inainte si sa nu mai poti sa misti nimic la sala
  5. Sa nu te descurajeze faptul ca, la inceput, nu poti face chiar toate exercitiile. Practice makes better, nu?

Miserupismul

Suntem copiii indolentei, nascuti in ignoranta si hraniti cu miserupism dimineata, la pranz si seara.

Ni se rupe efectiv ca altii au nevoie de ajutorul nostru. Suntem capabili de solidaritate doar daca ne iese si noua ceva si, in general, ne intereseaza nu atat propria bunastare, ci mai degraba sa moara capra vecinului. Uneori e suficient sa se intample doar asta, ca sa simtim ca exultam de fericire.

Trecem zilnic pe langa oameni care au nevoie de ajutorul nostru si ii ignoram complet. Nici macar nu e vorba de bani, banii nu cumpara interesul, decat pe scurta durata. E vorba de un gest care nu costa nimic, de un interes, macar mimat, care nu te costa nimic, dar inseamna totul pentru cel care are nevoie.

Sunt 8 ani de cand niste clanuri dintr-un sat din Arges practica sclavia moderna. 40 de tineri si adolescenti au fost fie rapiti, fie ademeniti la fermele din sat  si apoi sechestrati si pusi la munca. De exploatarea asta aparent nu a stiut nimeni. Ca doar in sat, vorba ramane intre uluci, pluteste deasupra curtii si zanganitul lanturilor in care erau tinuti copiii nu se auzea in departare. Acolo unde suna buciumul cu jale.

copii tintuti in lanturi

Primarul e in functie de 4 ani si inainte a fost politist. Sigur ca il credem cand ne spune ca nu stia nimic. Auzise el ceva, dar a sesizat politia care, a naibii, nu a facut nimic.

In timpul asta tinerii erau tinuti in lanturi. Ca la 1700, in State,  in perioada sclaviei. Si nimeni nu a spus nici pas. Nici mamaia care statea toata ziua la poarta, nici preotul care nu ratateaza ocazia de a intra in batatura. Nimeni.

Ce-ati invatat, ba, la cultura civica? Nimic, ba. Nimic! Ce-ati invatat, ba, in cei 7 ani de acasa? Nimic, ba. Nimic.