Din dor de el

Scriam postul asta in urma cu doi ani. Doi ani care nici nu stiu cum au trecut. Doi ani de cand mai vorbesc doar rar cu Tataie. In vis.

“e peste tot si nicaieri in lumea mea…peste tot si nicaieri in lumea lui.
sta pe scaunul lui vechi, asezat in mijlocul camerei si isi framanta mainile incet, asa cum mesteca cineva o prajitura in care stie ca s-au strecurat coji de nuca.
degetele noduroase poarta si acum amprenta muncii la camp, palmele-i sunt batatorite si stranse parca sa cuprinda in forma lor rotunjimea lemnului pe care l-au lustruit cand infigeau sapa in pamant.
din cand in cand isi ridica privirea albastra ca cerul ca sa ma priveasca. atunci doar iese din lumea lui , doar pentru o secunda, dar nu se regaseste in a mea si il vad cum isi misca privirea dezorientat.
“ce faci, tataie?” porneste dialogul lucid ca sa il termine cu povesti despre oameni disparuti de mult si fantasme.
Nu mai e aici, dar nici acolo… in universul lui, printre prietenii de pe ulita satului nu se simte acasa.
Singura lui dorinta e sa mearga acasa, acasa pentru el nu mai e apartamentul cu doua camere in care locuieste de peste 20 de ani, acasa e undeva in alt spatiu, in alt timp, o bula de aer intr-un vid.
“stati asa sus aici la etajul 8!” spune privind pe geamul de la bucataria pe care o simte straina si ne roaga iar sa il ducem acasa…
sa ii spun ca e acasa sau mai bine ca acasa nu mai exista ?
noptile sunt albe pentru el, atunci lumile se intersecteaza si realitatea e absorbita de fictiune. prin valul de fantasme se vede prizonier, captiv intr-o balta plina cu noroi in loc de pat, incearca cu disperare sa se salveze , sa fuga mereu spre casa…se urca pe scaune , sfasie carpeta de pe perete in speranta ca poate ascunde o iesire secreta, si cauta drumul spre casa chiar si in snurul jaluzelei pe care si-l infasoara dupa gat.
bunica ii e pavaza , dar doar atunci cand o recunoaste. cand nu, e esenta feminina din toata viata lui si ii devine pe loc mama, sora sau iubita pana acum uitata.
povetele i-au ramas aceleasi , in locul asta pe care acum nu il vede ca apartinandu-i.
imi repeta cu acelasi ton cu care imi spunea in serile de iarna cand ma scotea la plimbare tragand puternic de haturile saniei : “sa inveti, tataie! sa ajungi cineva!”.
acum mainile noduroase mangaie incet rama ochelarilor acoperiti de praf pe masa altadata plina de ziarele pe care le citea facand comentarii de la articol la articol. literele nu il mai atrag, televizorul il plictiseste, sta cu ochii strans inchisi si murmura incet refrenul deja impregnat in pereti casei lui ” hai sa mergem acasa”.

Nu-s facuta pentru activitati sportive

Mi-am dat seama ieri, la sala de sport dintre cimitire. Astea sunt punctele de reper cand stai la Brancoveanu. Totul e langa cimitir : mall, parc, banca, supermarket. Pana si statiile de autobuz.

Am fost convinsa sa merg la indoor walking. Argumentul care m-a facut sa-mi arunc bustiera intr-un rucsac si sa ma deplasez spre sala a speculat inclinatia mea spre lene.  So you had me at ” Doar 30 de minute dureaza”.

30 de minute in care 10 femei, de marimi si varste diferite, asuda pe o bicicleta eliptica privind intrigate la antrenorul cu zambet tamp care le tine in ritm.

Am rezistat 20 de minute si-am cazut. Restul aici.

Cronic

Ai putea spune ca e implinita. Job bine platit, inteligenta ascutita ca o lama proaspat desfacuta din ambalaj, good looking fara false modestii. Si totusi ceva in ochii ei, umbra ce isi taraste incet conturul in spatele irisului  – asta o da de gol.

E ca regina zapezii. Nu mai simte nimic.  Zambeste ingaduitor, spune tot ce se cade, se comporta asa cum va asteptati dar, atat. E ca o cutie mare, cu funda verde, miros ametitor de parfum, care sub capacul urias ascunde exact ce nu va asteptati. Un nimic gigantic. Un nimic care odata eliberat se volatilizeaza ca si cum n-ar fi fost.

Poate sufera de plafonare cronica, susoteau oamenii pe la colturi. Poate doar asa e si oricum, pe cine intereseaza? gandeau cei mai multi.

Are nevoie de un singur impuls. Un soc de 2*220 care s-o scoata din plafonarea asta in care se afunda ca intr-o mlastina.  Decorul este setat, evident, in spate. In spatele zambetului alb care ascunde smarcurile acaparante.

Ucigasului de pisici

Tie iti doresc sa te alegi cu mandibula dislocata si sa mori in chinuri exact cum ai facut cu pisoiul pe care ti-ai descarcat furia sau cu care ti-ai satisfacut pofta de tortura.

Sper sa traiesti aceeasi agonie pe care a avut-o pisoiul pe care tu l-ai torturat in fata scarii mele, om fara inima ce esti !

5 pisici urmareau neputincioase scena in timp ce chiar cel mai mic, cel mai pricajit isi intindea rosul botului pe asfalt.

Din cauza asta imi doresc sa te vad la fel !

Later edit : pisoiul nu se mai chinuie. a ajuns in raiul pisicilor…

It wasn’t my imagination

Pe Dolores  O’Riordan o tine. Vocea, suflul, pofta de viata. E un amalgam care o face ca la 40 de ani sa domine scena si multimea care se agita in fata scenei.  Sa ai atata vitalitate la varsta asta, cu trei copii la activ e ceva. Cand ma fac mare vreau sa ma fac Dolores  O’Riordan.  Pana atunci, o admir din primele randuri:D

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Yam5uK6e-bQ]

Nici o sinapsa, nimic altceva decat o mare liniste intrerupta de respiratia ritmica. Entuziasmul s-a pierdut printre pliurile plictisite ale creierului. Simt cum mi se netezesc circumvolutionile intr-o plafonare perpetua din care nu am nici macar forta sa ma retrag.

Matinalul omoara incet-incet viata sociala si licarul din ochi.